În curând, toți cocoșii, toți cățeii au fugit care mai de care
în vreo ascunzătoare.
Doar fetița a rămas pe loc,
cu sufletul ghemotoc,
dar cu roșu în obraji și-n picioare,
și, ca-ntotdeauna, surâzătoare.
🌪️ 🧶 👧
Până când o rafală de vânt i-a luat pe sus mica trăistuță
în care culesese ghinde, conuri și-o broscuță
și i-a zgâriat cu o crenguță… ce crezi?
O ghetuță!
🌬️ 👜 🐸
„O, nu!”, a strigat fetița,
în timp ce-și mai aranja fustița.
Dar când s-a mai uitat o dată,
a observat deodată
că ghetuța avea acum un zâmbet.
Cam strâmb ce-i drept, dar îți repet:
era un zâmbet pe ghetuță. Cum?
De la o julitură tare drăguță,
făcută-n zbor de-acea crenguță.
De atunci, cum să îți zic,
fetița i-a pus numele Julic.
Iar celeilalte, Botic.
De ce Botic, poate te-ntrebi?
Fiindcă a fost tare supărată
că ea nu a fost julită toată,
ca surioara ei geamănă,
cu care acum nu mai seamănă.
😓
Și uite-așa, iarna venea,
zilele treceau și tot mai friguroase se făceau.
Până-ntr-o zi, când fulgi de gheață au căzut
într-un mod nemaivăzut:
Au acoperit totul în jur, încet-încet, ca somnoroșii,
chiar și ghetuțele roșii.
Nicio roșeață nu se mai vedea
sub stratul grosuț de nea.
Doar roșul din obraji mai rezista,
ca o minune ce nu îngheța.
