În supa ce încă fierbea domol, la foc mic, lăsa să cadă câte o linguriță din acest aluat. Eu o pândeam și mă rugam de fiecare dată să „strice” măcar vreo două, să-i iasă mai tari, pentru că fix pe acelea două le voiam eu.
Restul familiei… se arunca asupra celor perfect fierte, ca niște norișori gălbui de forme aproape identice.
🥹 Cred că n-am să știu niciodată dacă ultimele chiar nu-i ieșeau cum își dorea, sau le făcea mai tari doar pentru mine… ❤️
După ce bunica nu a mai fost, această supă a preluat-o mama mea.
Aproape în fiecare duminică, ea a urmat aceiași pași, hipnotici pentru mine, cu aceeași atenție pentru detaliile care făceau supa perfect clară și „găluștile” pufoase, dar închegate, gălbui și delicioase.
Și, la fel ca mama ei, și mama mea se supăra când „greșea” și unele îi ieșeau mai tari (spre marea mea bucurie).
S-a dus și mama și n-am să știu niciodată dacă chiar greșea „găluștile”, sau le făcea mai tari pe câteva, doar pentru mine…
Apoi am luat eu rețeta și am vrut să o duc mai departe. Mai am de exersat la a face găluștile perfecte, dar dozajul la iubire… îmi iese de fiecare dată.
Pare un clișeu, pare ceva ce auzim peste tot, însă nu doar ingredientele pe care le punem în hrana copiilor noștri sunt importante, ci și energia din spatele lor.