Paradoxul este că țipăm la copii pentru ca ei să ne asculte.
Țipăm pentru că doar așa credem că ne vor auzi, că ne vor înțelege, că poate, într-un final, vor face ce le spunem.
Țipăm pentru că ne doare. Ne doare că toată furia, oboseala și nervii noștri se revarsă pe oamenii pe care-i iubim cel mai mult și cărora am vrea să le spunem doar „Te iubesc” și „Sunt fericită că ești copilul meu minunat”.
Doar că vorbele astea frumoase nu ne ies când suntem prea obosiți și când nu mai avem răbdare să ne rugăm de ei să mănânce, să-și lege șireturile pentru că întârziem, să se spele pe dinți ca să nu aibă carii…